Declarația primarului din Alba Iulia, Gabriel Pleșa — „cei care nu au respectat ceea ce noi le-am spus […] nu vor mai primi aprobare ca să facă manifestări chiar de Ziua Națională” — este una dintre cele mai îngrijorătoare afirmații rostite în spațiul public în ultimii ani. Nu pentru că ar apărea într-un context tensionat, ci pentru că dezvăluie o mentalitate care, indiferent de culoarea politică, reprezintă o amenințare directă la adresa libertății de exprimare și a pluralismului democratic.

Primarul nu vorbește aici despre o încălcare gravă a ordinii publice, despre acte de violență sau despre vreo amenințare reală la adresa siguranței oamenilor. Nu. El vorbește despre un grup de persoane care au protestat, au huiduit, au avut o manifestare vocală — poate deplasată, poate nepotrivită, poate chiar reprobabilă moral. Dar protestul, chiar și cel zgomotos, chiar și cel deranjant, este parte esențială a democrației.

Ori, reacția primarului Pleșa nu este una democratică. Este una reflexiv autoritară.

Interdicția ca instrument de disciplinare publică

Când un primar spune că „nu vor mai primi aprobare”, el nu vorbește în numele legalității, ci al propriei supărări. Nu vorbește ca reprezentant al unei instituții, ci ca administrator al unui domeniu personal, ca un stăpân care decide cine are voie să vorbească și cine trebuie redus la tăcere.

Această retorică seamănă izbitor cu mentalitatea anilor ’80, când autoritățile stabileau „cine merită” să aibă acces în spațiul public și cine trebuie izolat. Iar apropierea de 1989 nu este o metaforă forțată: este exact aceeași atitudine paternalistă, în care puterea consideră comunitatea o proprietate și libertatea un privilegiu acordat, nu un drept fundamental.

Libertatea de exprimare nu se acordă „prin bunăvoința primarului”

Legea 60, pe care edilul o invocă, nu îi oferă dreptul de a interzice adunări pentru că nu îi place comportamentul unei minorități. Legea reglementează modul de desfășurare, nu dreptul de a exista.

Când un primar își permite să afirme că o entitate civică nu va mai primi aprobare deoarece nu a respectat „ceea ce noi le-am spus”, asistăm la o distorsionare gravă a sensului legii. Devine o formă de sancțiune neoficială, abuzivă, pentru un comportament considerat indezirabil.

Dar acesta este exact pericolul: dacă autoritățile încep să refuze libertatea de întrunire în funcție de „rezultatul neconvenabil” al unei manifestații, atunci libertatea devine condiționată de conformare. Devine negociabilă. Devine supusă aprobării morale a primarului ori asta NU este democrație. Este un reflex autoritar.

Confuzia între „decență” și controlul opiniei publice

Primarul Pleșa afirmă: „Respect democrația, respect libera exprimare, dar trebuie să existe o decență.”

Aceasta este formula clasică folosită întotdeauna de cei care încearcă să limiteze libertățile civile, de tipul eu nu sunt împotriva libertății, sunt doar pentru un anumit tip de libertate — aceea care nu mă deranjează.

Decența nu poate fi impusă prin interdicții administrative. Decența este o normă socială, nu un instrument de cenzură.

Când autoritatea cere „decență” pentru a permite exprimarea, ea cere de fapt obediență. Cere conformare. Cere o exprimare sterilă, controlată, docilă.

„Societatea sănătoasă” la care face referire primarul este, în interpretarea sa, una în care oamenii se exprimă doar în limitele stabilite de autoritate.

Dar o societate sănătoasă este exact opusul: una în care opinia publică este liberă, chiar dacă zgomotoasă, chiar dacă incomodă, chiar dacă deranjează puterea politică.

Statul nu este proprietatea primarului

Poate cea mai gravă parte a acestei declarații este felul în care edilul vorbește despre comunitate ca despre un spațiu privat asupra căruia are drept de administrare discreționară. Aceasta este mentalitatea de „vătafi”, transmisă de la regimul trecut: primarul vede orașul ca pe o moșie, iar cetățenii ca pe niște chiriași care trebuie „să se poarte frumos”.

Democrația nu funcționează astfel. Un primar nu este stăpânul orașului. Un primar este administratorul unui spațiu public, în care pluralismul trebuie garantat, nu reprimat. Nu edilul „permite” libertățile cetățenilor. El este obligat prin lege să le protejeze — inclusiv atunci când îl supără.

Concluzie: pericolul nu e zgomotul din stradă, ci liniștea impusă de autoritate

Incidentele din Alba Iulia pot fi dezbătute, criticate sau deplânse. Pot fi considerate lipsite de respect. Dar soluția nu poate fi interdicția. Nu într-un stat democratic.

Libertatea de exprimare nu se suspendă pentru că deranjează. Libertatea de întrunire nu se retrage pentru că o minoritate s-a comportat nepotrivit. Iar autoritatea publică nu are dreptul să transforme legea într-un instrument al propriei sensibilități.

Pericolul real nu vine de la fluierături, oricât de nefericite ar fi. Pericolul vine de la oficialii care cred că pot decide cine are dreptul să se exprime.

Acesta este drumul sigur către o societate în care libertatea încape doar dacă este acceptată dinainte de putere. Iar o astfel de societate nu este doar nesănătoasă — este nedemocratică.